Clubul de carte - Cantecul inimilor rebele

Ce e clubul de carte? (dacă ești nou aici)

Personal, cred foarte tare în puterea unei comunități de oameni care se inspiră și care îi susține pe indivizi în procesul lor de dezvoltare. Împreună cu Alexandra de la Lotus Mind Yoga, am îmbinat această credință cu pasiunea noastră pentru cărți și cu dorința de a citi mai mult, mai diversificat, mai cu sens. Așa a luat naștere The Readers' hangout cu întâlniri fizice în Cluj-Napoca. Asta înseamnă că o dată pe lună alegem o carte pe care o citim împreună cu oricine vrea să ni se alăture, lectură care culminează cu o întâlnire față în față în care discutăm despre ce a însemnat lectura pentru noi.

Cum a fost întâlnirea din iulie?

În luna iulie ne-am întâlnit pentru a discuta despre ”Cântecul inimilor rebele” de Thrity Umrigar. Pentru majoritatea celor prezenți la întâlnire, cartea s-a remarcat prin cursivitatea scrierii, fiind definită de o incredibilă naturalețe în limbaj. Într-adevăr, am simțit și eu cât de ușor se citește, nici nu reușeam să-mi dau seama de unde se adunau atât de multe pagini citite într-un timp atât de scurt. Cel mai probabil, după cum am remarcat în urma discuțiilor, scrisul autoarei se aseamănă foarte mult cu gândurile proprii din perspectiva ritmului. Probabil am petrecut mai mult timp pe introducere tocmai din dorința de a evita să vă spun care e subiectul cărții. Chiar dacă s-a citit foarte ușor, subiectul cărții este unul apăsător și, din păcate, actual. Cartea urmărește povestea Smitei, o jurnalistă americană, întoarsă în India, țara ei natală, pentru a spune povestea Meenei. Meena, hindusă fiind, s-a căsătorit cu un musulman, motiv pentru care proprii ei frați i-au dat foc, foc în care soțul ei a murit, lăsând-o pe ea singură cu un copil.

Discuțiile, ca de obicei, au fost diverse și antrenante. Am vorbit mult despre final, dacă a fost grăbit, dacă ar fi fost povestea completă fără elementele romantice, dacă s-a simțit puțin regizat sau nu. Fără să dau prea multe detalii despre final, probabil unora dintre noi ne-ar fi plăcut să ne concentrăm puțin mai mult pe elementele definitorii ale traumei care leagă personajele, și mai puțin pe acest final ”de film”. Cineva a menționat că poate tocmai asta este ideea din spatele acestui final, aceea de a reda speranța și de a rămâne cu impresia că iubirea este salvatoare chiar și în mijlocul tragediei. O foarte mare porțiune din carte se referă la modul în care sunt tratate femeile în general, dar, mai ales, în societatea indiană care este atât de ancorată în niște valori și tradiții revoltătoare. Pornind de la asta, am comparat într-o oarecare măsură situația din România cu cea din India, și, deși sunt profund diferite, există niște principii universale care le definesc pe amândouă. De exemplu, sunt similare modul în care oamenii puternici sunt mai presus de lege, modul în care multe femei sunt tratate inadecvat și sunt puse în pericol din cauza unor mentalități precare și chiar și modul în care extremismul devine, de cele mai multe ori, periculos. Eu încerc să mă feresc de reducerea unei întregi culturi și populații la niște stereotipuri negative, dar acestea cu siguranță sunt foarte răspândite în societatea indiană.

Am discutat și despre rivalitatea dintre religii și despre datoria cărților de a educa în legătură cu situația țării în care se petrece acțiunea. Legat de datoria aceasta, cartea noastră nu s-a concentrat prea mult pe asta, poate chiar tratând aspectul ăsta superficial. Pe mine personal, nu m-a deranjat. Chiar consider că o carte are maxim datoria de a te face curios despre contextul cultural, dar nu este datoare să îți ofere mai mult decât îți e necesar pentru înțelegerea poveștii. Ba chiar mai mult, cred că cititorii asiatici (spre exemplu) ai cărților europene, pot avea ”plângeri” similare în ceea ce privește lipsa de înțelegere a normelor de aici.

Un alt punct important de menționat (și supărător dacă mă întrebați pe mine) este titlul cărții, mai exact traducerea lui. Cartea în engleză are titlul ”Honor”, iar în română este tradus drept ”Cântecul inimilor rebele”. Din punctul meu de vedere, alegerea titlului în limba română este foarte nefericită. Întreaga poveste este în primul rând despre Onoare, despre ce sunt dispuși oamenii să facă pentru a n-o pierde, despre cum alții renunță la ea, iar ultimul epilog (dacă îl pot numi așa) întărește cu atât mai mult această idee. Titlul în traducere poate fi foarte înșelător, atrăgând un public diferit de cel pe care cartea îl merită. Așadar, vă încurajez să nu vă lăsați influențați de titlu atunci când vă vine să evitați cartea asta pe motiv că sigur nu e pentru voi. Da, există un element de romantism, dar nu este deloc definitoriu pentru povestea romanului.

Am vorbit și despre condiția femeii, atât în societatea de aici, cât și în societatea indiană pe care o portretizează cartea și ne-am revoltat împreună pe diverse aspecte. Eu una am o iritare pătimașă față de tradițiile învechite și care nu mai au sens în prezent, și, în special, față de păstrarea aparențelor cu orice preț. Plecând de la asta și de la povestea Meenei, am dezbătut și un subiect sensibil: are victima o datorie de a-și spune povestea pentru a ajuta alte posibile victime? Am fost cu toții de acord că ”datorie” în acest context este un cuvânt prea puternic, dar victimele au într-adevăr o șansă reală de a ajuta și alte victime. Totodată, nu este niciodată de condamnat atunci când o victimă nu reușește să facă acest lucru, având în vedere impactul emoțional (și nu numai) al celor trăite. În discuția despre victime și agresori, este interesant de remarcat în carte cum într-unul dintre agresori se întrezărește o vagă urmă de umanitate în unele contexte. Asta te face să te gândești că oamenii sunt greu de împărțit în categorii de genul ”buni” sau ”răi” și probabil granițele dintre cele două sunt mai gri decât ne-ar plăcea să credem. O revelație aș putea spune dureroasă a celor prezenți ieri a fost aceea că oricare dintre noi, dacă am fi fost crescuți în acea cultură și îndoctrinați și privați de educație, am fi putut deveni agresor.

Câteva citate pe care le-am ales din carte:

• ”Și atunci de ce s-o mai supui traumei unui proces? Ca să stabilim un precedent. Ca să lansăm un avertisment următorului nenorocit care își pune în gând să ardă de vie o femeie. Și, să sperăm, pentru ca monștrii ăștia să nu mai iasă din închisoare. Atâta tot. Nu ca să-i îmbunătățim viața Meenei. Știa și ea asta când a fost de acord. Ăsta e motivul pentru care e cea mai curajoasă femeie din câte cunosc eu.”

• ”Abia când se mutase la New York avusese senzația că s-a întors acasă - o senzație despre care nici măcar nu știuse că îi lipsește. Prima dată când văzuse orașul resimțise impresia că i-a explodat ceva în piept - o emoție viscerală și intensă ca atunci când te îndrăgostești. New York-ul nu-i părea un oraș, ci mai de grabă o țară în sine: statul-națiune New York, către care se îndreptau cei mereu energici și cei ambițioși, cei inadaptați și cei neînțeleși, iar orașul nu se mulțumea să-i primească doar, ci se schimba ușor să le facă loc, să-i pună la încercare și să vadă dacă erau ceea ce trebuie. Iar dacă treceai testul, totul îți era pus la dispoziție - dezlănțuirea jovială de culori și mirosuri din Jackson Heights, străzile eclectice din Greenwich Village, liniștea înșelătoare din Prospect Park, băncile din Battery Park, unde puteai să stai netulburat de nimic și să admiri Statuia Libertății.”

• ”În copilărie ni se spusese să ne temem de lei și de tigri. Nimeni nu ne-a învățat însă ceea ce știu acum - că cel mai periculos animal de pe lumea asta e un bărbat cu orgoliul rănit.”

• ”Erau în apartamentul lui din Brooklyn, iar ea se plânsese de părul de pisică de pe canapea. Bryan îi luase obrajii în palme și-i spusese: Smita, știi care e problema ta? Te concentrezi pe părul de pisică. Încearcă să te concentrezi pe pisică.”

Cărți cu vibe similar:

• Femei invizibile de Caroline Criado Perez

• Cetatea celor o mie de sori Khaled Hosseini

• I who have never known men

• Arsă de vie de Souad

• Tapetul galben de Charlotte Perkins Gilman

Ce urmează în septembrie?

Ne vedem pe 2 septembrie la ora 19:00, când discutăm despre ”Dolores se destramă” de Wally Lamb. Vom avea ceai și fursecuri pentru toată lumea, o atmosferă relaxată și multă curiozitate. Locurile sunt limitate, deci vă rog să vă înscrieți în prealabil (pe instagram sau pe adresa de email pe care o găsiți aici pe site). Pe Alexandra o găsiți pe instagram @lotuusmind și la studioul de yoga unde anunță mereu evenimente grozave pe care le organizează și clasele de yoga pe care le ține (care sunt preferatele mele). Pe mine mă găsiți pe instagram la @vancea_andra și aici pe blog cu noi recomandări de lectură în fiecare lună.

Să (ne) citim cu bine!