Clubul de carte - Ora inimii

Ce e clubul de carte? (dacă ești nou aici)

Personal, cred foarte tare în puterea unei comunități de oameni care se inspiră și care îi susține pe indivizi în procesul lor de dezvoltare. Împreună cu Alexandra de la Lotus Mind Yoga, am îmbinat această credință cu pasiunea noastră pentru cărți și cu dorința de a citi mai mult, mai diversificat, mai cu sens. Așa a luat naștere The Readers' hangout cu întâlniri fizice în Cluj-Napoca. Asta înseamnă că o dată pe lună alegem o carte pe care o citim împreună cu oricine vrea să ni se alăture, lectură care culminează cu o întâlnire față în față în care discutăm despre ce a însemnat lectura pentru noi.

Cum a fost întâlnirea din februarie?

În februarie ne-am întâlnit și am discutat despre cea mai recentă carte a lui Irvin Yalom, ”Ora inimii”. În carte, autorul, trecut deja de 90 de ani, face un experiment în practica lui de psihoterapie, oferind câte o singură ședință pacienților. Aceste ședințe de terapie sunt descrise în carte, alături de experiența personală a autorului cu îmbătrânirea și degradarea treptată datorată vârstei. Mie mi-a fost foarte dragă această carte, pentru că Yalom este un autor pe care îl admir foarte tare și ca autor, și ca psihoterapeut, dar și ca om. Totuși, nu cred că această carte este un început bun pentru cei care nu sunt familiarizați cu el și cu viața lui. Cartea vine cu o notă de nostalgie față de tot ce lasă în urmă, este ușor repetitivă rememorând principalele realizări ale autorului (în special făcând multe referințe la celelalte cărți ale lui). Cred totuși că a scris cartea asta dintr-o poziție vulnerabilă și m-a întristat să-l văd degradându-se pe măsură ce dădeam paginile.

Cartea a generat multe discuții interesante în cadrul grupului, ca de fiecare dată. Recunosc că mi s-au părut cu atât mai delicioase discuțiile dat fiind că psihoterapia/psihologia este unul din principalele mele interese. Una dintre primele întrebări provocatoare adresate de cineva din grup a fost dacă experimentul lui cu ședințele de psihoterapie este etic având în vedere declinul lui (început de demență, probleme cu memoria). Păreri împărțite, dar am rezonat cel mai tare cu ideea că autorul ne dă un exemplu despre cum să nu te oprești din experimentat niciodată. La finalul cărții, fiul său îl descrie cum ”își împinge cadrul de mers încet, mai departe, pe potecă, privind în stânga și în dreapta , observând și căutând lucruri de împărtășit cu noi”. Este exact genul de curiozitate și dorință de a explora pe care vreau să le am și eu când mă apropii de 100 de ani.

Am discutat, bineînțeles, și despre poveștile individuale ale pacienților pe care le descrie pe parcursul cărții. Mie personal mi s-au părut ușor superficiale, sau mai lipsite de profunzime decât cele cu care m-a obișnuit în alte cărți de-ale lui. Totuși, unele idei au persistat. Spre exemplu, despre cum e firesc și valid să avem resentimente puternice față de morți, chiar dacă nu pare social acceptat; despre cum a declara pe cineva nevinovat poate avea un impact semnificativ, chiar dacă e îndrăzneț să o faci într-o primă ședință de terapie; despre cum unele experimente sunt greu de controlat din punct de vedere al urmărilor și, deci, urmările pot fi neașteptate. În cadrul acestor ședințe de psihoterapie, Yalom își asumă multe riscuri și se bazează pe reputația și pe experiența pe care le-a acumulat de-a lungul timpului. Sunt într-adevăr riscuri pe care într-o practică obișnuită le-aș privi cu scepticism în primele ședințe, dar cred că în contextul lui particular funcționează suficient de bine cât să merite. Spre exemplu, în unele ședințe, el invită pacienții să îi adreseze întrebări (inversează rolurile) pentru a oferi un exemplu de autenticitate și vulnerabilitate. Funcționează pentru el, pentru că multă lume ajunsă la el îl admiră deja. Într-un context uzual cred că e ceva foarte alunecos pentru un profesionist, și orice împărtășire personală trebuie făcută cu foarte multă grijă. Poate uneori e bine să și riscăm.

Un alt subiect amplu, dar despre care voi încerca să mă limitez în scris, este abordarea terapeutică a lui Yalom. Acesta se bazează în mare parte pe relația terapeut-pacient, abordare care duce lipsă de dovezi științifice. Deși în general mă aliez cu știința pe orice subiect, nu pot să nu fiu de acord cu Yalom de data asta. Cred că abordările terapeutice ”dovedite” pe care le avem sunt destul de limitate. Totodată, am o credință de nestrămutat că relațiile autentice și intime (emoțional) vindecă. Relația pe care o ai cu psihoterapeutul oglindește în general tendințele pe care le ai cu ceilalți oameni din jurul tău. Astfel, din punctul meu de vedere, un terapeut bun te învață să te vulnerabilizezi în fața altora, să legi genul acela de relații care vindecă. Am vorbit în cadrul grupului și despre dificultatea de a găsi un terapeut cu care să legi o relație bună, și într-adevăr e dificil (doar eu am încercat vreo 5 persoane diferite). Totuși, dacă cineva mai trece prin asta, vă sfătuiesc să nu vă dați bătuți. E plină piața de șarlatani, dar sunt destui profesioniști și cu siguranță unul dintre ei e potrivit pentru voi. Aveți încredere în intuiția voastră atunci când alegeți pe cineva pentru un proces pe termen lung de psihoterapie. Eu simt că aș avea nevoie de un psihoterapeut ca Yalom, care să mă provoace și să nu mă lase să mă eschivez cu prea mare ușurință. Încă încerc să-l găsesc.

Mai jos, câteva citate din carte care pentru mine ilustrează cam ce v-am povestit în rest:

• ”În timp ce psihiatria a împins din ce în ce mai mult medicația ca soluție pentru bolile mentale, eu am susținut conexiunea umană; în timp ce terapeuților li s-au predat din ce în ce mai multe abordări care vizează reducerea simptomelor, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală sau terapia axată pe soluții, eu am îmbrățișat curiozitatea și explorarea personală profundă”

• ”Am căzut într-o amorțeală, uimit de pierderea iubirii mele, cu care am fost partener, inseparabil, timp de peste șaptezeci de ani” -- despre pierderea soției lui, ilustrând poate una dintre cele mai mari frici ale mele

• ”Nu cânt cu precizie - oricine poate cânta cu precizie-, dar cânt cu o bucurie extraordinară”

• ”Pare că toate cuvintele mele sunt niște cetățeni neliniștiți, iar eu sunt regele necinstit pe care ei speră disperat să-l răstoarne”

• ”dacă nu trăiești niciodată cu adevărat, nu ai o viață reală de pierdut”

• ”Ar trebui să am grijă de mine uitând sau să am grijă de altcineva aducându-mi aminte?”

O serie de cărți cu vibe similar (majoritatea tot ale lui):

• Privind soarele în față - Irvin Yalom

• Efemeride - Irvin Yalom

• Călăul dragostei - Irvin Yalom

• Darurile psihoterapiei - Irvin Yalom

• Când corpul spune nu - Gabor Mate

Simt că e necesar poate un preambul înainte să ascultați de recomandările astea. Yalom abordează intens teme existențiale precum libertatea, teama de moarte și astea nu sunt pentru toată lumea tot timpul. Eu rezonez puternic cu multe dintre ideile lui pe subiect și sunt teme care mă frământă activ și permanent. Dacă nu simțiți că e pentru voi, orientați-vă spre alți autori dintre cei recomandați de-a lungul timpului aici pe blog, sau poate spre romanele lui Yalom de ficțiune (despre unul dintre ele am vorbit aici cu altă ocazie).

Și 2 seriale de care ne-am amintit:

• Shrinking (Apple Tv)

• In therapy (HBO) -- mai multe producții, în mai multe limbi. Îl recomand pe cel în engleză

Ca și o scurtă concluzie, deși cărții în sine îi putem găsi multe critici, eu îl admir pe Yalom cu cea mai mare sinceritate. Este un exemplu pentru mine de viață bine trăită, împlinită și plină cu de toate, dar asta am putut desprinde doar citindu-i mai multe cărți. Genul de relații despre care povestește au exact gradul de vulnerabilitate și intimitate pe care îmi doresc să-l cultiv în relațiile mele apropiate. Probabil relația lui cu Marilyn (prima soție) este cea care mă emoționează cel mai tare. O căsnicie de peste 70 de ani, încheiată de decesul ei. Nu cred că este vreo carte de-a lui în care să nu o pomenească admirativ, și este exact tipul de relație romantică pe ritmul căreia vreau să mor la 100+ ani (am mari speranțe că deja o trăiesc). Yalom mă inspiră mereu, și la nivel personal, dar și profesional, și în lipsă de ceva similar, probabil o să mă apuc să îi citesc sau recitesc toate cărțile. De departe, pentru mine, cele mai reușite cărți ale lui sunt cele cu povești din practica lui terapeutică.

Ce urmează în martie/aprilie?

Ne vedem pe 1 aprilie la ora 19:00, când discutăm despre ”Eu, care nu am cunoscut niciodata un barbat” de Jacqueline Harpman. Vom avea ceai și fursecuri pentru toată lumea, o atmosferă relaxată și multă curiozitate. Locurile sunt limitate, deci vă rog să vă înscrieți în prealabil (pe instagram sau pe adresa de email pe care o găsiți aici pe site). Pe Alexandra o găsiți pe instagram @lotuusmind și la studioul de yoga unde anunță mereu evenimente grozave pe care le organizează și clasele de yoga pe care le ține (care sunt preferatele mele). Pe mine mă găsiți pe instagram la @vancea_andra și aici pe blog cu noi recomandări de lectură în fiecare lună.

Să (ne) citim cu bine!